Raiul păgânilor

Noi nu suntem păgâni, noi suntem dreptcredincioşi. Păgâni sunt cei ce nu cred în Allah (binecuvântat fie numele Lui). Suntem “laici”, nu amestecăm. Avem un PM imam, băiat bun, educat la medresse, pupă doar mâna preşedinţilor en-titre din USA, precum şi a mentorului său “politic” interzis. Aaa..are el rolex şi se poleieşte cu Armani, dar de fapt e un băiat umil pe care l-au ales media şi noi, bineînţeles, căci din media ne educăm. Şcoala? Ha ha hahaha. E pentru proşti. Nu avem nevoie de şcoală, noi avem nevoie de bani. Mulţi. Ce frumos e la străinii ăştia, au bani. Vin la noi şi le place, căci noi nu suntem păgâni. Noi suntem “laici”, nu amestecăm. Aici e raiul.

E sărbatoare în noaptea asta, sărbătoarea de după Ramadan, care e o sărbătoare binecuvântată, cea mai mare. Dar noi suntem “laici” şi nu amestecăm. Am interzis porcăriile astea de pe internet, care întinează numele Profetului (binecuvântat fie numele Lui, căci pe el îl iubeşte Allah, Atoatevăzătorul, Creatorul). Acum ne bucurăm după postul Ramadanului, cea mai mare sărbătoare, Sărbătoarea Sărbătorilor, căci aşa e scris în Al Kuran, Cartea Cărţilor din toate cele patru trimise de Allah (binecuvântat fie numele Lui). Am interzis porcăriile de pe internet chiar acum, pentru a ne bucura de dulciurile de după Ramadan in pace. Noi nu amestecăm, noi suntem “laici”. E scris şi în Constituţia noastră Sfântă. Noi nu suntem păgâni. Păgâni sunt cei ce nu cred în Allah (binecuvântat fie numele Lui), nu noi. Noi credem, noi nu amestecăm.

Avem armată. Cea mai puternică din lume. Noi credem în Allah (binecuvântat fie numele Lui), dar nu amestecăm, noi suntem “laici”, ca străinii ăia din Franţa, sau păgânii din India (unde-or mai fi şi astea în lume, căci aici la noi, nu sunt). Noi nu suntem păgâni. Trăim în raiul pe care ni l-a lăsat Tatăl nostru născut la Salonic.

Bu siteye erişim mahkeme kararıyla engellenmiştir.

(Mie, mi-e lehamite. Mă adaptez, cum ar spune iubita mea, dar n-am să am linişte până nu se schimbă ceva. Va cădea guvernul acesta ales de “majoritate”, ha ha, voturile “nule”, adică cele neconsiderate căci n-au atins plafonul de 10%, se adaugă la gruparea de pe primul loc…nu există reglementări logice pentru construcţiile din spaţiul rural, 80% din spaţiul total, de altfel…aseară, s-a interzis myspace…şi-l făcuseră şi-n limba lor, să le fie mai uşor, să nu trebuiască să-nveţe o limbă străină pentru a intra în contact cu afara ţarcului-raiului… raiul păgânilor credincioşi şi iubitori de oaspeţi cu bani…mulţi, cum îşi doresc şi ei…mi-e lehamite…dar n-am să stau aşa… )

myspace.com

myspace.com a fost interzis in rai

La început am crezut că am captat un virus. Nu. Nu era virus, era ecranul unui alt “organ” de control de aici. Căci unii au interzis youtube ş alţii lastFM şi myspace. Au interzis youtube datorită caricaturilor la adresa “profetului” apărute în Danemarca şi difuzate pe youtube. Stau acum să mă gândesc că sunt multe alte chestii interzise, dar lista devine din ce în ce mai lunga. Ha, shoutcast. E parte din pachetul winamp, dar îţi apare ecranul cu “interdicţia”. Mi-ar place să-l lipesc aici. De fapt, mi-ar place să lipesc amândouă pozele. Ar arăta cam aşa :

Bu siteye erişim mahkeme kararıyla engellenmiştir.

T.C. Beyoğlu Cumhuriyet Başsavcılığı’nın 26.06.2009 tarih ve 2009/45 sayılı kararı gereği erişime kapanmıştır.

Iată-l şi pe cel ce interzice youtube:

Ankara 1. Sulh Ceza Mahkemesi’nin, 05.05.2008 tarih ve 2008/402 nolu KORUMA TEDBİRİ kapsamında bu internet sitesi (youtube.com) hakkında verdiği karar Telekomünikasyon İletişim Başkanlığı’nca uygulanmaktadır.

(The decision no 2008/402 dated 05.05.2008, which is given about this web site (youtube.com) within the context of protection measure, of Ankara 1. Sulh Ceza Mahkemesi has been implemented by “Telekomünikasyon İletişim Başkanlığı”.)
http://www.tib.gov.tr | http://www.ihbarweb.org.tr

Ăsta-i pe fond bleu. Ce ţară…

Easy

Stau în faţa unui tablou desăvârşit. Tabloul este o reprezentare a realităţii înconjurătoare, nu-i nici măcar pictat încă, este în mintea mea. Ar trebui să-l fotografiez, dar n-am copyright-ul pentru asta. Ar arăta mult mai bine decât Maya Desnuda, pentru că “modelul” arată mult mai bine. Nu am cunoscut încă pictorul contemporan în stare să redea măcar impresia pe care o lasă acest “tablou” asupra mea acum. Cred însă că nici modelul nu s-ar expune astfel, în această ipostază profund erotică, altcuiva. Lumina e totul. Lumina de pe faţa ipoteticului model. Iar atmosfera este easy, easy like a Sunday morning…

Pas alergator

Am avut prilejul să trăiesc in preajma unui om care ştia sute de bancuri. Avea câte o gluma în orice situaţie, şi nu se repeta prea mult. La mese, el era sufletul acelei reuniuni. Avea talentul să reteze din faşă orice tentativă de artificializare a situaţiei. În prezenţa acestuia, o “discuţie” la masă, ca cea prezentată de premiatul nostru la Cannes în filmul lui de “amintiri”, amintiri din epoca de aur he he, nici nu avea cum să aibă loc. Politicul, situaţia, erau ridiculizate şi eliminate. Rămânea esenţialul, viaţa, exprimarea talentelor. Şi toată lumea râdea, probabil mai atentă atunci. Căutând “bancuri” pe net, găsesc atât de rar ceva ce n-am mai auzit, zâmbesc, căci nu gasesc multe din cele “bune” pe care le-am auzit, mai adaptez. Eu adaptez. O fază este transformarea bruscă a miliţienilor în poliţişti. Bancurile cu miliţieni aveau savoarea tocmai în faptul ca ei erau “miliţieni”, nişte tipi mai simpluţi care erau duşi în coloană la liceu pentru a fi “şcolarizaţi” in două-trei săptămâni, se numea “comasat”. La şcoala lor de miliţie, erau istruiţi. “Instruiţi” de cei care-i plăteau, să uite. Şi, datorită acestor evenimente venite asupra lor, produceau în viaţa de zi cu zi motivaţia bancurilor respective, la care se râdea cu lacrimi, pentru că erau adevarate.
Un exemplu, cu Bulă, la spital. Se face un experiment, cu creierul lui Bulă. Înainte de operaţie, mama, tatăl şi doctorul, îl întreabă: “Ne cunoşti?”. Bulă zâmbeşte şi răspunde: “Tu eşti, mama, tu eşti tata, iar tu eşti domnu’ doctor.” La operaţie, i se îndepărtează o jumătate din creier. La întrebarea “ne cunoşti?”, Bulă zâmbeşte şi răspunde: “Tu eşti mama, tu eşti tata, iar tu eşti domnu’ doctor”. La o nouă operaţie, i se îndepărtează şi cealaltă jumătate. Se aşteaptă cu nerăbdare revenirea lui Bulă. Acesta se trezeşte. Mama zâmbitoare, îl întreabă, “ne cunoşti, băiatul mamii”? Bulă se-ncruntă şi zice: “Tu, tu şi tu! Buletinele la control!”

E grav. Că de la eliberarea României de odioasa dictatură şi sinistra ei soţie, nu s-au schimbat prea tare lucrurile în fapt. Miliţienii, au fost înlocuiţi de poliţişti, iar bancurile au rămas, aproape toate. E grav, căci se plăteşte mult mai mult cu “instruirea” noilor poliţişti, datorită normelor, aceştia trebuie să “arate bine, să facă frumos” şi să fie mai eficienţi în aplicarea planului de spălare a creierului, a întregii populaţii. E chiar “examen de admitere”, la care se reuşeşte însă, cu şpaga de rigoare. Altfel, salariile lor sunt la fel de mari, comparativ vorbind, iar ei la fel de lacomi. Oricum vor mai mult. Ca-n America. Diferenţa e că acolo, tot comparativ, salariile celor cu “ordinea publică” (încercaţi să vă gândiţi atent la ce tocmai am spus), sunt mai mici. Serpico, filmul, e după un caz real, care spune foarte mult. Nu explic ce spune. Înţelegeţi singuri, asta este esenţial. Se fac din ce în ce mai rar asemenea filme. Poliţistul are ocazia să tragă legal cu pistolul. La fel şi jandarmul. Pe-aici prin jurul meu, dacă spui bancuri cu poliţişti, eşti arestat. Nici nu încerc să spun. Dacă aş adapta în bancuri cele câteva situaţii evident hilare la care am fost martor, n-ar râde nimeni. Planul reuşeşte dragi tovarăşi. Pe curând.

Dogville

Gânduri din momente diferite, unele mai naive decât celelalte dar legate cumva între ele.

Am întâlnit persoane care pretind că nu se omoară după filme, asta traducându-se că nu le place la cinema sau să vadă un DVD la ei acasă, ca fiind o pierdere de vreme inutilă. Ei spun că “eşti mai câştigat dacă citeşti o carte decât dacă te uiţi la un film”. Intrând mai tare peste ei, am descoperit că nici măcar nu citeau destul ca să compenseze, ce făceau ei totuşi în afară de a-i cicăli pe alţii, evoluau, obţineau ceva? Nu sunt sigur.

Am crezut că nu sunt un fan al lui Lars von Trier, până nu de mult când am descoperit Dogville, într-un cufăr prăfuit la unul din aceşti “intelectuali” acasă. Nu ştiu prin ce legături obscure l-am asociat pe von Trier cu regizorul considerat “artie”, Michael Hannecke, care chiar că nu-i deloc unul din preferaţii mei, dar despre acesta din urmă, poate voi pomeni altă dată.
Dogville pare un simbol al felului cum sărăcia şi izolarea poate distruge umanitatea din oameni, oferă cumva soluţia, însă utopia constă în faptul că nu o putem folosi. Am trăit o experienţă aproape similară, simbolic vorbind, bineînţeles şi am avut acelaşi sentiment, lumea ar fi mai bună fără un loc ca Dogville. Mă întreb dacă asta m-ar face un criminal dezaxat. Din nou, nu sunt sigur. Ceea ce pare sigur este că răul din om e existat şi s-a manifestat şi în timpurile biblice, ori în timpul crizei din ‘29, ca-n film, precum şi astăzi, în vremea noastră.

Dacă vă amintiţi povestirile lui Steinbeck, vă vine în minte şi morala de acolo, anume că sentimentul de sărăcie nu se moşteneşte, nici nu există dacă nu este scos în evidenţă de altcineva, iar acesta, sentimentul de a fi diferit, arată câinele din fiecare.

Am întâlnit un francez ce trăieşte pe-aici prin zonă, mai mult sau mai puţin, care lucrează pentru o companie ce închiriază yahturi, cu un salariu ce nici nu atinge limitele decenţei, pentru că asta este politica acestor firme occidentale pentru lumea a treia, de aceea el se zbate să supravieţuiască aceleiaşi mentalităţi cu care am avut şi eu de furcă la început. Eşti alb, eşti un sac de bani umblător, deschis pentru toată lumea. Oamenii pe aici nu lucrează, doar posedă lucruri şi se consideră foarte isteţi în ignoranţa şi ipocrizia lor, e comic că vor să se alipească Uniunii, numai că pocheriştii globali le spun că ar avea o problemă cipriotă, sau kurdească. Problema lor ţine de educaţie, nu poţi să reduci Turcia doar la Istanbul. N-am fost în culmea fericirii nici când România s-a alăturat UE, mă gândeam să părăsesc Turcia dacă va fi “primită”, oricum, mă mai gândesc.

Vă întrebaţi poate care-i motivaţia acestor rânduri eratice, păi să v-o spun. Turcia este un uriaş Dogville, foarte puţinii oameni decenţi care trăiesc aici să mă scuze, ei sunt născuţi într-un loc nepotrivit, la un timp nepotrivit. Altă chestie e că aceştia nici nu-şi dau seama că sunt decenţi, dar aşa este uman de fapt.

Uniunea Corporată Europeană este mascată să apară “politică şi economică”, rechinii iau tot aproape pe gratis din ţările nou alăturate, şi ce se-ntâmplă la nivelul “stupid people”?
Trebuie să fii mândru că ai o slujbă, faci pe sclavul acum pentru aceeaşi sumă de bani pentru care înainte doar ai lucrat, cu timp pentru tine, cu linişte. Acum băncile caută să te cumpere în întregime, să-ţi ia şi bruma aia de parale de la ciorap, împingându-te fără ruşine să-ţi ipotechezi totul, ca tu să nu mai posezi nimic.
Nu-mi amintesc români care să-i admire pe hoţii deştepţi, cărora le ies toate şi fac mari averi, nepedepsiţi. Nu-i valabil în Turcia, aici eşti considerat prost dacă lucrezi curat, fiecare-l înşală pe fiecare. Fiecare te vrea în buzunarul lui, pe tine şi pe toţi ceilalţi. Am văzut cele mai bizare falimente, din cauza unei lipse totale de judecată, am văzut reclame idioate cu un succes fantastic la indivizii ăştia minusculi care devin prada rechinilor locali ce le cumpără casa sau pământul pe nimica toată, de nu le ajunge nici să acopere ceea ce datorează băncilor. Dacă înainte munceai o zi pentru 50 de dolari, acum munceşti două doar pentru promisiunea că-i vezi, şi cumperi cu ei de două ori mai puţin. Dacă eşti străin, orice vânzător te înşală automat, fără ruşine. Au fost învăţaţi de imami şi molahi că nu-i un păcat să omori un ghiaur, tradus în viaţa de zi cu zi, să-l înşeli, adică. Ce feţe dezamăgite fac, când începi să le vorbeşti turceşte, câteodată mai bine ca ei…Am citit Coranul, nu se face nicăieri o asemenea afirmaţie, cea mai apropiată ar fi că nu este recomandat să deschizi cartea în prezenţa unui necredincios. Pe de altă parte, Islamul pare o religie foarte liberală, e numai o chestie de interpretare.
Cu turcii, chestiunea devine de zeci de ori mai complicată.

Turcii sunt Kemalişti şi Musulmani, asta-i problema. Ei resping în mod deschis tradiţiile religioase, bând, înşelând şi împerechindu-se cu cine te aştepţi şi cu cine nu te aştepţi, într-o frenezie, dar îi votează pe fundamentalişti la alegeri. Nu-mi pasă aici de laicismul lor cu două feţe, dacă cineva vrea să-şi aştearnă covoraşul de rugăciune pe stradă sau în parc, în loc s-o facă la moschee sau acasă, ori o doamnă sau domnişoară doreşte să-şi acopere părul şi faţa, e treaba lor, numai că aici se fac valuri despre ce este şi nu este modern, cu credinţa lor ipocrită mai mult sau mai puţin ascunsă. Vezi la ştiri “subiecte” de genul: este portul cu buricul gol la femei în timpul Ramadanului o încălcare a postului, sau nu este? Coming up NEXT…

Acum cred că trebuie să explic puţin ce este acela Kemalism. Foarte pe scurt.
A fost odată, un tânăr ofiţer otoman născut la Salonic, ceea ce nu-l face grec, care după ce a devenit un erou la Galipoli şi a pornit apoi un război împotriva tuturor celor care doreau o bucată din imperiul pe moarte, a condus o mişcare ce l-a detronat pe ultimul Sultan, Abdulhamid II, gândindu-se mai mult la pământ şi la popor, decât la importul religiei din Arabia. A atacat şi a câştigat, astfel avem astăzi Turcia pe hartă, iar turcii sunt pe bună dreptate mândrii că au avut un asemenea lider, căci Abdulhamid semnase Tratatul de la Sèvres, ceea ce desfiinţa nu numai imperiul ci lăsa în loc doar o mică provincie ceva mai răsărită decât Albania, cam în genul Ungariei, prin centrul Anatoliei. A avut şi el bineînţeles porţia de bullshit, căci, ca orice dictator era cumva deasupra legii, dar a introdus alfabetul latin şi a despărţit Islamul de politică, declarînd în Constituţie laicismul, Constituţie care l-a şi proclamat “părintele turcilor” – Atatürk. Numele lui era Mustafa Kemal, de aici “kemalism”, un trend politic ce maschează o xenofobie profundă şi un naţionalism ce dă pe-afară din oală, precum şi opoziţia faţă de regulile islamice. Nu neapărat la el, dar mai ales la urmaşi, după moartea lui. Dispreţul lui pentru imami şi molahi era profund şi cunoscut, iar pentru că-i mai şi plăcea un păhărel de rachiu în plus, turcii beau în fiecare zi a vieţii lor ca şi cum ar fi ultima, cu excepţia Ramadanului, când “postesc” în speranţa că-şi vor şterge toate păcatele, în acea lună specială. Mă contrazic cumva? Nu, This is Turkey (T.I.T. – huh !?)

Aici, experimentul se desfăşoară la literă, experimentul de a transforma această masă ignorantă în sclavii Elitei. Au şi turcii membri, e greu să le găseşti scheletele din trecut, căci aceştia scriu istoria şi transmit propria lor versiune a acesteia, dar eu încă dezgrop. În 2007, Bilderbergii s-au întâlnit la Istanbul. Întreabă pe stradă de asta, şi vei auzi cam aşa: “Ce bildemberg-mildenberg spui tu acolo, habar n-am!”

Cărţi ca “Trance-Formation of America”, nu sunt printre favoritele mele, dar mă înfurie. Sunt furios pe oamenii răi, sunt furios pentru placiditatea noastră. Suntem ocupaţi să facem cei 50 de dolari zilnici, suntem distraşi de şuşanele, am devenit nişte vegetale. Ni se spune ce şi cum să facem pentru a-i lăsa pe monştri să-şi facă treburile-n voie. Mi-e scârbă.

O veste bună

Slumdog Millionaire a luat Oscarul azi noapte-dimineaţă. Azi noapte la noi, aseară la ei. Este prima oară când se câştigă în lupta cu fabricile. Este printre puţinele dăţi când aleşii au votat treji. Este un film făcut cu suflet de domnul Trainspotting. India pre-Ian McDonald, post-Vikhram Seth. India lui Rushdie genialul hăulit de co-religionari. Sufletul, simplitatea, viaţa care merge înainte fără pompa pe care i-o dă circul. Şi dragostea, care este deasupra a tot. În Bombay dacă nu erai atent, călcai pe oameni acum vreo 20 de ani, oamenii pe care nu-i mai vezi căci ei înşişi încetaseră să existe. The slumdogs.
Este un film care nu-ţi scoate ochii, nu trage de tine să vezi şi nu emite mesaje subliminale. Este o frumoasă poveste de dragoste. Se spun multe printre rânduri deşi fără să şocheze, filmul te răvăşeşte.
Aventură, sărăcie lucie dar nu înăuntru, forţă, bani, mob şi mobsteri, gloata-roboţeii, manipulatorii, circ, realitate, iubire. Un film care nu face politică dar îţi arată politicul.
Film făcut cu talent, jucat cu talent după care nu-i nevoie de discuţii, de bătut apa-n piuă. Un zâmbet, o lacrimă, alt zâmbet, mai plângi, mai râzi, în ritmul ăsta.
A luat el şi Globul, dar acolo au votat alţii, care ştiu unde-i China pe hartă.
Un film frumos care merită văzut.

Artistul are întotdeauna dreptate.

Creatorii de frumos, indiferent de forma pe care o dau creaţiilor, sunt fiinţe excepţionale, în mare parte neînţelese de oamenii de rând. Ei ne umplu viaţa, ei dau culoare, ei sunt scânteia care-ţi păstrează speranţa, ei sunt motorul, ei încearcă tot timpul să dezvăluie şi celorlalţi o parte din lumea lor minunată, lumea lor interioară. Ei oferă alternativa. De aceea au fost ascunşi aproape mereu de cei care vor să impună o altă realitate. Căci artiştii nu sunt egoişti. Nu se păstrează pe ei înşişi doar pentru privilegiaţi. Ei oferă tot timpul ceva, ceva frumos. Artiştii au întotdeauna ceva de spus. Artiştii sunt rebeli, sunt martiri, sunt curajoşi. Ei n-au timp să se plângă, ei suferă-n taină. Artiştii sunt singuri, sunt unici. Ei nu se confundă cu cenuşiul din jur, ei strălucesc. Artiştii sunt razele care nu dispar la apusul soarelui, ci continuă să lumineze pe-ntuneric. Numai orbii nu pot să-i perceapă. Orbii şi oile.

Artiştii trebuiesc ascultaţi. Ei sunt oameni doar la suprafaţă. Înăuntru sunt entităţi din altă lume, sunt îngeri, sunt zâne, sunt spiriduşi. Nu poţi decât să te minunezi că te aflii în preajma lor. Cine nu-i ia în seamă nu vrea să devină mai bun. Artiştii se chinuie, suferă. Actul creaţiei e o naştere, doare. Când se duc, lasă în urmă lumea lor minunată. Ei sunt nemuritori.

Artiştii sunt profeţii în pustiu, ei ştiu. Artiştii au întotdeauna dreptate.

Prolog

Doamnelor, domnilor şi domnişoarelor ! Urmează aventurile unui vântură lume, lumea largă de afară, dar şi cea infinită dinăuntru. Gânduri şi impresii, cât se poate de politice, despre anomalia din jur.

START !

Arta a fost din cele mai vechi timpuri destinată regilor, împăraţilor, privilegiaţilor. Creaţia nu poate fi întotdeauna controlată, de aceea, au existat şi riscuri pentru creatori. Dar nu acesta este subiectul acum, ci faptul că arta, încet încet a început să devină accesibilă şi celorlalţi. Ceilalţi, au avut parte de la guvernanţi, de circ, nu de artă, precum şi de posibilitatea de a alerga din când în când după o pâine.
Am reuşit să ne întoarcem iar acolo, la pâine şi circ. Nu mai avem timp de artă alergând după pâine, în jurul cozii. Dar întotdeauna se găseşte timp pentru circ, circul cotidian, ne atrage atenţia, suntem educaţi să-l remarcăm, pavlovian “educaţi”.
Ni se repetă continuu că “înainte” se bătea din palme. Erau şi roboţei, e adevărat, dar lumea a dat şi din gură, era excitant. Nu mai auzea nimeni motivaţia pentru care bătea din palme. Arta, la vremea aceea era accesibilă maselor, căci guvernanţii nu erau interesaţi. Asta-i nemulţumea pe artişti, ieftinătatea conceptului. Nu cred că erau conştienţi că nu mor de foame totuşi. Circul nu-i sustrăgea pe bătătorii din palme, iar aceştia au avut acces într-o mare măsură, la artă. Era căutată, se formau cozi la teatre, la librării, la cinema. Se vizitau muzee. Se cumpărau albume, se făcea contrabandă cu artă. Contrabandă, da, pentru un zâmbet, librăreasa îţi oferea pe sub tejghea o carte mult aşteptată, de care citisei în Romănia Literară că va apărea. Dădeai sute de lei pe un disc cu Jethro Tull, adus de vreun pilot sau marinar.
Ce se întâmplă acum ? Teatrele, cinematografele dau faliment, librăriile au început să vândă boniboane, au apărut mall-urile cu produse, care nu-ţi mai lasă timp pentru artă. După atăta alergat în jurul cozii, vii acasă şi dai drumul la circ, pe care-l savurezi ca pe o mâncare bună. Rari cei care au rămas cu reflexul de a cumpăra o carte, şi mai rari cei care găsesc timpul să o mai şi deschidă.
Ce s-a schimbat dragii mei, căci se bate în continuare din palme, se dă din gură la fel ca înainte, este că acum suntem atenţi, foarte atenţi la circ, iar artiştii sunt iar nemulţumiţi şi fac foamea, căci sunt neluaţi în seamă.
Nu-s destui regi şi regine pe lume pentru a-i acomoda pe toţi.
Sunt “afară”, am acces doar la TVRi, de la “internaţional”, furnizorul oficial acum, de circ pentru românii din străinătate. Se fac “sondaje de opinie” ale căror rezultate se anunţă cu zâmbetul pe buze. “Prea multe emisiuni literare la postul dumneavoastră, noi cei de aici, am vrea să vedem mai mult divertisment când venim obosiţi de pe unde lucrăm”. Zeci şi zeci de astfel de mesaje, rezulatul fiind că nu mai vezi decât şuşanele şi “rapoarte economice” care arată cât de minunat e să investeşti în încă proaspăta membră a Comunităţii Europene. Am schimbat frumos stăpânii, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor.
Nu sunt un nostalgic, încerc să ofer un punct de vedere asupra anomaliei. Europa de Est a trăit experienţa unică de a se fi dat acces maselor la ceea ce era rezervat conducătorilor, stăpânilor. O anomalie. Căci şi artiştii visau, ca şi lumea bătătoare din palme, la piscine verticale, pe care poate acum le au. Oare?